Comentarii critice
„Pictura lui Romanescu vine dintr-o traditie a figurativului de culoare, cu implicatii pasionale franc exprimate, intr-o maniera care ne trimite la performantele unui neoexpresionism modern, crescut pe amintirea inceputurilor eroice ale secolului al XX-lea.
Metaforic vorbind, spune ca el nu putea fi altfel, venind din orasul care l-a dat pe Lascar Vorel, artist strict contemporan prin maniera si valoare cu expresionsul originar, nascut si el in Piatra Neamt, ca si Vermont sau Brauner.La Mircea Titus Romanescu intervine o doza de lirism in plus, pentru ca temele sale se raporteaza simultan la natura frusta, este cazul peisajelor si la cea umanizata prin atasament liric, natura statica sau imaginea citadina poetizata.Lucrurile aparent banale capata un caracter eroic, monumentalitatea constructiei sever articulate si intensitatea culorilor saturate impun o realitate discreta, pe linga care prea adesea trecem grabiti.Poate acesta sa fie si secretul succesului sau in spatiul septentrional al Europei, dar valoarea intrinseca este cu certitudine una din chei.
Dar dincolo de aceste orchestrari subtile si decise, exista fluidul unui lirism continut, de multe ori invaluit in discretia sonoritatilor grave de violoncel.Aici trebuie sa-l cautam pe artist, cu vocatia sa emotional – patetica, dar mai ales cu motivatia valorii profunde a picturii sale de acum."
VIRGIL MOCANU, "Vocatia culorii", CRONICA, iunie 2001
„Constructivismul sub semnul caruia se nasc lucrarile sale cu accente lirice – expresioniste, si, neindoielnic, tutelate de bogatia unui dat nativ, denota premisele unei evolutii demna de comentat.Asimilata cu profunda intelegere, marea lectie a picturii – unde i-a fost indrumatoare si apreciata pictorita Elena Uta Chelaru – l-a ajutat sa ocoleasca exprimarea pur decorativa, sa ramina personal in nuantarea starilor, sa perceapa contextul cotidian, coordonatele fizice ale cadrului existential fara a cadea in capcanele mimetismului. Peisajele, naturile statice si portretele sale sunt seducatoare geometrii eliberate de povara detaliului, intr-un echilibru cromatic tonic, plin de vitalitate.
Gamele dominante sunt de rosuri, verzuri si albastruri, intr-un poetic dialog cu lumina. Atmosfera pe care o degaja tablourile lui Mircea Romanescu ne dezvaluie, indubitabil, clocotul explsiv al unui artist chemat sa vada inefabilul clipei – ce aduna in creuzetul imaginii fluidul rascolitor al vietii."
VERONICA MARINESCU ,"Culoarea din suflet", CURIERUL NATIONAL, 6 Mart. 2001
„Totusi, nu e dificil de constatat ca lucrarile de inspiratie venetiana(sunt si cele mai numeroase, e adevarat), reprezinta suportul valoric cel mai rezistent din expozitie, indiferent de tehnica in care au fost realizate.Aici se poate vedea cel mai bine cum Mircea T.Romanescu isi ia in posesie subiectul, fara sa se lase intimidat de prestanta lui sau de abordarile datate istoric.Se retine mai ales tabloul cu Piata San Marco(si datorita dimensunii, 0,90 x 1,20 m), unde zidurile si aglomeratia umana devin omogene, se estompeaza intr-un fundal peste care e schitat zborul porumbeilor, caci zborul e tema vizata si nu pasarea !"
EMIL NICOLAE, "…..la personala Mircea Titus Romanescu", REALITATEA NEMTEANA, Cultura, 29 ianuarie 2007
„Tipologia solara a artistului e evidenta, gestul e dezinvolt, culorile sunt calde, vii, limpezi, parca spalate de o ploaie de lumina.Cromatica lucrarilor e incintatoare, tonica, senina, ritmul compozitiilor transmitind energie.E o pictura dimanica, plina de optimism, de bucuria descoperirii lucrarilor frumoase pentru care viata merita traita.Am mai remarcat in expozitie lucrarile in stil cubist, neoconstructivist, bazate pe unfin simt analitic, pe observatie si descompunerea detaliilor.Autoportretul artistului in ipostaza de clovn are poezia si doza de tandra autopersiflare.
Spirit cultivat, cu bogata informatie in domeniul artelor plastice, Mircea Titus Romanescu ni se dezvaluie cu generozitate, deschizindu-si portile sufletului.Se introspecteaza dar si comunica cu noi, oferindu-ne un spectacol plastic seducator prin culoare si energie."
CARMEN MIHALACHE ,"Va invit in sufletul meu", DESTEPTAREA, Bacau 14 februarie 2007
Expoziţia de la Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici din Bacău mi-a permis o reîntâlnire cu pictorul Romanescu al cărui parcurs m-a interesat permanent deoarece încă de la primele manifestări publice dovedea o aplicaţie inechivocă pentru pictură şi un spirt de organizare remarcabil în ordinea geometriei secrete a compoziţiei plastice. Fie că era vorba de pictură sau de fluidităţile rafinate ale acuarelei, artistul se contura progresiv cu studiile sistematice asupra problemelor generale ale domeniului. Nu s-a aflat niciodată în situaţia celor care prin pictură rezolvau probleme, dar nici nu lăsa la mâna hazardului configurarea sensibilă a unei realităţi de dincolo de vizibil. Stagiile de studii libere în marile capitale ale picturii europene i-au permis, în Germania sau Olanda, în Franţa sau Italia să redecopere ideea de libertate, ivită din nevoia de a exprima tribulaţiile eului, dar şi aluviunile culturii contemporane. Între clasici şi moderni, Mircea Romanescu a optat să fie el însuşi, marile modele nefiind altceva decât reperele unui traseu care s-a dorit de la început a fi singular şi, pe cât se poate, original.
L-au interesat maeştrii flamanzi, vedutiştii italieni, Cezanne. Acesta din urmă pare a fi influenţat decisiv spiritul pictorului prin geometrismul compoziţiei şi soliditatea formelor distribuite ritmic în cadru. Ideea geometrizării este proprie lui Cezanne, cel care privea Muntele Saint Victoire prin prisme şi cilindri. Astfel, Mircea Romanescu scapă de sub despotica povară a senzaţiei pure impresioniste şi conferă formelor distribuite în cadru un suport logic şi geometric. De aici şi până la soluţiile cubiştilor nu a fost decât un pas şi pictorul l-a făcut nonşalant şi personalizat. În expoziţie sunt juxtapuse toate aceste viziuni asupra lumii, identificate în peisaje româneşti şi europene, compozţii îndelung elaborate sau doar notaţii spontane. Verva imaginativă devine o calitate şi aparenta spontaneitate are în spate numeroase exerciţii şi studii de culoare. Vede simplu, identifică lejer structuri iar culoarea merge de la cea locală la amplificări corecte şi sugestive.
Veneţia a devenit un brand universal. De la Cannaletto la Wateau, de la Guardi la Corneliu Baba s-a scris istoria Veneţiei în felurite chipuri deoarece fiecare are în proprietate exclusivă propria sa Veneţie. Cu cât se anunţă mai ritos inevitabila ei extincţie, cu atât ea reînvie mai strălucitoare cu fiecare privitor. În mod real, fiecare artist naşte o Veneţie personală, credibilă în măsura în care şi altul se identifică cu ea. Fantoma Veneţiei traversează istoria picturii cu paşi de dans pe o partitură de Vivaldi. Mircea Romanescu este pictor de peisaj în măsura în care locurile devin sensuri, elogii ale efemerul sortit să dureze. Buna manualitate, măsura şi echilibrul, privirea detaşat-reflexivă fac ca structura vizibilului să se emancipeze prin culoare şi inteligenta gestionare a armoniilor. În amplele naturi statice repune în discuţie problema cubismului, în cele câteva peisaje nemţene evocă un sentiment.
Mircea Romanescu s-a aşezat competitiv lângă confraţii nemţeni şi, de aceea, şi-a configurat un perimetru de mişcare inconfundabil. Citatul cultural din aventura marilor creatori deschizători de drumuri noi în artă îi dovedeşte culturalitatea şi lasă astfel destul loc pentru propriile eresuri.
VALENTIN CIUCA , "Mircea Romanescu-Spiritul Venetiei", ATENEU, Bacau, martie 2007
Artist si saltimbanc
Urcat pe simezele salii de la Institutul Cultural Roman, "Atelierul" lui Mircea Titus Romansecu devine calea de acces catre dialogul cu sine pe care si-l doreste artistul. Un mod strict pictural de a etala orizontala preocuparilor obsesive, necesara si suficienta pentru un virtual portret de artist. Ordinea lecturii si articularea concluziilor pot folosi criteriul cronologic – obiectiv dar nu si relevant in esenta, fundamentala ramanand evolutia iconica. Adica acel ritm interior al demersului compus din fluxuri si refluxuri, meditatii, indoieli, impliniri si reformulari, prin care artistul tinde spre descoperirea de sine. Fara indoiala ca un model descriptiv celebru, urmat cu abilitate si fidelitate, l-ar fi eliberat de aceasta povara. Dar satisfactia oferita de o astfel de reteta ar fi insemnat renuntarea la cautare, la acea curiozitate datorita careia arta ramane un permanent si infinit camp de confruntari si revelatii.
Proiectul elaborat de Mircea Titus Romanescu porneste de la premisa figurativului, primatul culorii si ordinea interioara a imaginii ca univers in sine. Coordonate – sau sarpante – ce se dovedesc a fi mult mai complexe si mai acaparatoare decat par la simpla lor enumerare. Figurativul de la care pleaca artistul este unul al interpretarii in scara subiectiva, nu opus celui descriptiv si evocator, ci doar de alta calitate. De aici se naste o tentatie a trecerii realitatii printr-o grila personala care opereaza reductii si sinteze, combinari si adaosuri imaginative ce amplifica pregnanta imaginii ca mesaj. In acest punct intervine primatul culorii, intr-o maniera ce aminteste de expresionismul Nordic al inceputului de secol XX, cu intensitati tonale saturate si asocieri transante.
Sunt piese care ne amintesc de exasperarea cromatica a unor Vlominck sau Permeke si, mai aproape de noi, de solutia lui Lascar Vorel, artist sincron cu momentul expresionismului European. Si pentru ca in acest punct culoarea poate deveni factor entropic, dinamitand intregul compozitiei, intervine cenzura mentala, "ordinea care controleaza emotia", pentru a-l cita pe clasicul Georges Braque. Formele, volumele, se organizeaza in articulari de planuri geometrice sever definite prin culoare, astfel incat imaginea realitatii isi dezvaluie substanta rationala, ascunsa de accidentele pitoresti. O natura statica sau un peisaj citadin –
Regim emotional de care beneficiaza si Autoportretele, investigatii cu ton romantic in taina fiintei, din specia pe care Jean Starobinski o plasa sub semnul eseului "Autoportretul artistului ca saltimbanc". Termen ce trebuie luat in sens ontologic, deci participant la marele spectacol al lumii, pe urmele lui Shakespeare – "Lumea intreaga e o scena" – sau Descartes – "Lumea este o piesa de teatru". In scenografiile post – cubist expresioniste "saltimbancul" isi joaca rolul, elaborand o pictura conceputa ca un continuu atelier, in care suntem invitati cu oarecare complicitate pentru a ne alege o lucrare anume, doar a noastra. Ca vom pleca avand in memorie mai multe, este meritul celui care ne-a captat atentia cu demersul sau aparte, Mircea Titus Romanescu.
Virgil Mocanu,Ziarul Financiar-suplimentul "Ziarul de Duminica",8 iunie 2007,pg.6(ATELIER)